Greu de aflat cum, dificil de întrebat când, dar știut cu siguranță de ce. Obuctu nu știa cum l-a aflat pentru prima dată pe Ipot. Trebuie să se fi întâmplat în urmă cu vreo doi, trei ani atunci când într-o dimineață s-a trezit cu sentimentul că poate fi fericit.  Fusese o iarnă lungă, grea și înghețată. Primăvara venise brusc și dintr-o dată s-a făcut seninul ce a dezghețat cele mai adânci zăcăminte de emoții din mintea până atunci bătută de vânturile fără noimă și fără sorți de izbândă a nopților lungi și reci din continentul înghețat al gândurilor lui Obuctu.

Obuctu, măsura mașina de spălat și-l durea fix în globul ocular de ceea ce tocmai auzise la radio. Se scărpină printre degetele de la picioare, apoi în nas și ridicându-și berea de lângă scrumieră scoase un zgomot, pe care cunoscătorii fini ai limbajului nu l-ar fi numit așa, chiar dacă toată lumea știe că una e să flatulezi și alta e să dai o bășină. Sunt lucruri total diferite, e ca și cum ai spune că a face dragoste și a face fut-fut e același lucru. Toată lumea știe că una e să te gândești si alta e să faci, toată lumea vrea să facă ce gândește și nimeni nu ne învață cum. Stăm ca nebunii și învațăm toate materiile și toate criteriile altora, dar nimeni nu ne învață cum să facem ceea ce gândim. Mai sunt diferite tipuri de organizări, diverși guru, vedete internaționale de succes dar se vede că nu asta e calea cea mai rapidă.

Ipot nu dispăruse total, faptul că se afla in gândurile altcuiva îl făcea să trăiască în continuare. Se trezi într-un fel de cameră micuță fără nici un obiect. Era doar el și o sursă de lumină trebuie să fi fost, de vreme ce vedea toate astea. Avea și alte simțuri se pare, din moment ce un fel de zgomot ca de pământ călcat de talpa goală a omului se auzea atunci când pășea, ori când gustul durerii nu putea trece fară să simtă mirosul de apă, de hrană, ori de alții ca el. Omul mergea și pentru că simți că din ochi îi vine lumina și că ea începe să scadă, adormi prima dată pe pământ. În vis îi apăru ceva ciudat. Se făcea că lumina de la stele nu mai era la fel, își pierduse atributul de necunoscută. Și totul pare rece, știut și controlat cu ochi de sticlă, sinistru luminați și la sfârșit ceva, poate un om, părea că stăpânește focul. Ipot se trezi!

Daca ai fi ajuns în orașul în care locuia, ai fi intrat cu siguranță dinspre nord. Drumul ce traversa întreaga localitate se oprea în sudul acesteia sub un pod, iar de acolo nu se știa unde duce, se spunea că se îndreaptă către nicăieri. Nimeni nu ajungea acolo în afară de locuitorii orașului pentru că puținii vizitatori preferau să-și trăiască liniștea plătită la vreunul dintre hotelurile aflate pe marginea mării. Valurile scuturate uneori cu furie, se auzeau până departe și unii spuneau că au o putere hipnotică, meditativă dar și că pot deveni atât de iritante încât să scoată cele mai urâte comportamente din oameni. Locuitorii orașului erau conștienți de asta și atunci când se simțeau diferit de bine se duceau sub podul ce acoperea drumul către nicăieri. Legenda spune că drumul trebuie parcurs în întregime pentru a-ți găsi liniștea.

-De când ne știm noi, ne ținem de mână, îi spusese Axa atunci când s-au plimbat pentru prima dată ca promiși unul altuia prin sat. Acele vremuri erau ca o continuare firească a copilăriei, a ceea ce oamenii denumesc destin. Amândoi erau pe deplin conștienti că sunt fericiți, dar cea mai veselă era Axa, pentru că abia aștepta ca în corpul ei să se alcătuiasca ceva miraculos, ceva ce era sortit să fie iubit. Era bucuroasă de viața ce și-o imagina crescând în pântecele ei și simțea că bărbatul de lângă ea o va adora ca nimeni altul. Crinul de pe piciorul drept mirosea a dragoste, a miraj și a pofte trupești îndeplinite. I se întâmpla uneori ca lumea ei să se unească cu cea a Valeriei, dar prefera să o ignore.