
Obuctu, măsura mașina de spălat și-l durea fix în globul ocular de ceea ce tocmai auzise la radio. Se scărpină printre degetele de la picioare, apoi în nas și ridicându-și berea de lângă scrumieră scoase un zgomot, pe care cunoscătorii fini ai limbajului nu l-ar fi numit așa, chiar dacă toată lumea știe că una e să flatulezi și alta e să dai o bășină. Sunt lucruri total diferite, e ca și cum ai spune că a face dragoste și a face fut-fut e același lucru. Toată lumea știe că una e să te gândești si alta e să faci, toată lumea vrea să facă ce gândește și nimeni nu ne învață cum. Stăm ca nebunii și învațăm toate materiile și toate criteriile altora, dar nimeni nu ne învață cum să facem ceea ce gândim. Mai sunt diferite tipuri de organizări, diverși guru, vedete internaționale de succes dar se vede că nu asta e calea cea mai rapidă.
Poate ar trebui să avem ore din clasa întâi despre cum să ne gândim în fiecare zi la rolul nostru în lume. Să ne spună cineva mereu că suntem unici, că felul în care privim lumea e doar al nostru și că cea mai bună cale către a face ceea ce gândești este să oferi informații despre lumea ta. Să te exprimi când ești bucuros, trist, aprig, când iubești, și când esti fericit, și să nu rămâi insipid și inodor. Alegerea ne aparține, vrem să construim un zid impenetrabil de reguli sau ne dorim o insulă de vacanță. Să facem ceea ce ne dorim sau să ne așezam la marea masă a celor ce mănâcă și beau, vorbesc și acționează, muncesc și își trăiesc viețile după valorile altora, după scopurile atinse rapid, după știrile, emisiunile și filmele de la tv.

Deși căpătase un nume obtuz, Obuctu nu era un lângă care să te plictisești. În timp de asculta cu atenție radioul, i s-a părut că ceea ce gândeste el e transmis la acel post. Cu o clipă înainte, parcă se gândise la ceva și de cum se dumiri de ceea ce se întâmplă, apucă cu licăriri de luciditate în ochi masa cu scrumieră cu tot, și o aruncă cu zgomot către boxa aparatului. S-a întristat ca și când s-ar fi despărțit pentru totdeauna de cineva drag atunci când l-a scos din priză, apoi leneș s-a încălțat și a pornit către locul unde obișnuia să-și îngroape prietenii. Obuctu gândea în alte planuri, stătea singur dar avea prieteni imaginari, despre care uneori credea că intrau în anumite obiecte și apoi că reușesc cumva să se furișeze în mintea lui.
Cel mai probabil își dorea o schimbare și ar fi primit cu bucurie pe cineva în viața sa chiar dacă acel cineva ar fi fost imaginar. Cert este că Ipot, cum îl numise Obuctu cum mult înainte să intre în aparat, avea să ajungă lângă storcătorul Iulincă și expressorul Scoci, povești din viața lui Obuctu, povești frumoase sau poate doar niște aminiri. Problema era că nu știa sigur dacă Ipot dispăruse, îl crezuse mai deștept decât ceilalți și de aceea nu-i vedea să creadă că-l descoperise taman în aparatul de radio. Și ceea ce îl făcea să devină și mai nesigur pe el era faptul că de cum a fost scos din priza, Ipot a încetat să mai vorbească, spre deosebire de ceilalți…