Greu de aflat cum, dificil de întrebat când, dar știut cu siguranță de ce. Obuctu nu știa cum l-a aflat pentru prima dată pe Ipot. Trebuie să se fi întâmplat în urmă cu vreo doi, trei ani atunci când într-o dimineață s-a trezit cu sentimentul că poate fi fericit. Fusese o iarnă lungă, grea și înghețată. Primăvara venise brusc și dintr-o dată s-a făcut seninul ce a dezghețat cele mai adânci zăcăminte de emoții din mintea până atunci bătută de vânturile fără noimă și fără sorți de izbândă a nopților lungi și reci din continentul înghețat al gândurilor lui Obuctu.
Ipot în acel an se afla într-un loc ascuns, departe, printre munți necunoscuți. De l-ai fi căutat, nu ai fi reușit decât să-i fi nimerit vreo urmă de lacrimi printre picăturile de rouă ale dimineții. Ori poate printr-o mare coicidență să-i fi gustat un strop de sudoare bând din vreun pârâu limpede și curat de munte. Nu reușea să vadă florile, să adulmece aerul, să simtă căldura, să audă frunzele cum cresc. Avea să fie prima primăvară fără Axa lângă el. Ipot se așeză în fața casei și se uita la felul cum se dezgheață râul, la cum încolțește iarba, la cum reînfrunzesc copacii. A văzut că natura renaște și a prins ciudă pe ea. Golul din stomac s-a transformat în mâmie cu zgomot și năduf, cu lacrimi și cu strigăte atât de puternice că toată valea a răsunat și, pentru o clipă, răul a încetat să mai fie. A fost liniște pentru o vreme în mintea lui, iar apoi totul a reînceput să se miște, copacii să crească, râul să curgă, zilele să treacă. Ipot iubise și acum era neputincios, Obuctu nu iubise niciodată și era puternic.
Nici unul dintre ei nu aveau un scop, un țel, ceva către care să se îndrepte. Amândoi trăiseră momente de luciditate pe care apoi le pierduseră din motive străine lor. Și ceea ce îi măcina cel mai tare era necunoașterea motivului. Acum se încărcau cu tot felul de întrebări dar cea mai puternică dintre ele, cea care revenea mereu și nu avea nici un grăunte de răspuns era întrebarea: De ce?
Ziua cea mai de sărbătorit, cea mai de petrecut și cea mai de amintit în fiecare an e cea în care vezi pentru prima dată că nu esti centrul universului. Că nu poți cunoaște răspunsurile tuturor întrebărilor ce te macină, dar că acest zbucium vă dispărea atunci când vei alfa că cea mai importantă întrebare este de ce sunt eu aici? Cum se face că, deși s-ar fi putut întâmpla o infinitate de lucruri care să facă timpul meu să nu existe, eu sunt, merg, aud, miros, simt, iubesc, urăsc, sunt fericit, trist, nerăbdător, potolit, miraculos pentru unii, toxic pentru alții.
Obucutu de fapt iubise dar nu știuse acest lucru decât atunci când ea disparuse, Axa nu-l iubise atât de mult pe Ipot încât să rămână lângă el pentru totdeauna. Cei doi se alfau în aceeași stare de spirit, diferită prin întâmplări dar vibrând pe aceeași lungime de undă. Unul se afla departe în viitorul celuilalt și aveau să se influențeze de acum încolo în diferite aspecte ale vieții fiecăruia. Vor primi informații unul de la celălalt despre trăirile lor, despre cum au iubit, cum au urât, cum au reacționat atunci când au fost îndrăgostiți, geloși sau chiar furioși. Se vor cunoaste doar în gânduri, în informația generată de vibrația în care se află, dar în fapt nu se vor vedea niciodată, ca și cum nici unul nu ar exista decât în mintea celuilalt… În timpul lor, însă, vor fi, vor influența oameni, întâmplări și cu zâmbetul pe buze se vor stinge la sfârșit.
