În vremea aceea Ipot nu știa multe. Îi plăcea să muncească și își iubea nevasta. O știa de când era mică, doar locuiau în același sat. Secretul celor doi, felul lor de a fi împotriva tuturor, era faptul că se iubiseră deja pe ascuns. Preoții știau că asta se numește dragoste și bineînțeles că au încuviințat legătura dintre cei doi. După nouă luni a apărut minunea. Un copil. Asta i-a unit și mai mult iar ea nu lăsa nici o lună plină fără să aducă ofrande zeului dragostei.
Axa își amintea exact momentul în care a știut că-i este destinat Ipot. Aducea, ca de obicei, în fața lunii, o șuvița din părul ei. O făcea de când era mică. În seara aceea avusese un sentiment ciudat. De fapt toată ziua fusese anapoda. În primul rând că se trezise foarte devreme și, din senin, și-a dat seama că ceva s-a schimbat la ea. Picătura roșie de sânge, apărută pe țesătura folosită drept cearceaf, a făcut-o să înțeleagă că trupul ei are puteri magice. Apoi, i-a spus mamei sale că nu-i mai place culesul de fructe alături de toți copii. Îi spuse că ea vrea un copil. Mama ei se încruntă, s-a dus la patul Axei și apoi a zâmbit liniștită.
În noaptea asta, lunii, îi sosise timpul să fie plină. Rătăcise în jurul pământului și acum se afla în dreptul poienii de lângă sat. L-a văzut pe Ipot întins pe Stânca Strămoșilor unde aproape că-l furase somnul. Sunetele Axei l-au trezit. Fata era fără veșminte și înnota în râul ce trecea de-o veșnicie pe lângă acel loc. La început Ipot a crezut că vede o nălucă. Doar în somn aflase astfel de emoții dar niciodată nu a crezut că le poate avea conștient. Când a recunoscut micul semn în formă de crin, de pe piciorul drept, s-a uimit și mai tare de apariție. Crinul era desenat din naștere deasupra genunchiului. Știa că e Axa și nu-i vedea să creadă cât de hotărâtă este legătura dintre ei.
De cum i-a simțit privirea, s-a întors și întâia dorință a fost ca lumea satului să facă un cerc în jurul ei. A ieșit din apă, a ajuns la Ipot și l-a privit pentru prima oară conștientă de ea. De puterea ei asupra lui. Buzele s-au atins și parcă mici meteoriți lunari cădeau în jurul lor, aruncați de zeul dragostei ce-i privea de sus. Căldura pământului i-a facut să nădușească, petale de flori le-au rămas lipite pe trupuri, lucircii își aprindeau, în joacă, lanternele în ritmul mișcărilor lor. Dimineața mâna lui era curajos întinsă peste sânii ei, iar ea bucuroasă s-a lăsat primită, pe lumină, de brațele lui. Degetele fetei au pornit să-l cunoască până când toată palma i-a curpins brațele, l-a mângâiat pe față, fruntea s-a odihnit o vreme la pieptul lui, ochii i-au privit buzele, condusă de instinct l-a sărutat și bucuroasă a pornit către casă.
Ipot trezindu-se, se întrebă dacă nu cumva încă visa. Ea era lângă el, îmbrăcată doar cu petalele florilor rămase ca dovezi ale nopții trecute. Axa, fata alături de care crescuse, trupul ei văzut cum se schimbă încă de pe vremea, în care, abia reușeau să ajungă, pe furiș, la plăcintele puse deasupra pervazul nepăzit al vreunei gospodine. Cu ea până atunci doar se juca. Fără să înțeleagă ce i se întâmplă, se simți mândru de asta. De parcă ar fi posedat-o într-un fel. De parcă era sub magia lui. Supusă gândurilor lui. S-a ridicat, și-a dezlipit petalele de flori de pe piele și a pornit către locul în care se construia Templul Dorințelor. Poteca îl ținea pe lângă râu și parcă azi erau mai multe culori și fluturi alături de el. Parcă azi soarele strălucea în alt fel. Parcă ar fi aflat un răspuns profund, la o întrebare ce-l măcina încă de la naștere.
De cum a plecat din brațele lui Ipot, un stol de rândunele a început să o urmărescă. O întrebau: Cum a fost? Cum va fi? Dacă îl iubește? Dacă asta e fericirea? Dacă totul e aievea? Dacă nu cumva a făcut o mare greșală? De fapt ea nu-l știa așa de bine pe Ipot. Copilărise cu el, e adevărat, dar până la urmă e și el un bărbat ca toți bărbații. Se va duce la război, ori la vânătoare și poate acolo va cunoaște pe altcineva sau, mai rău, poate că nu se va mai întoarce niciodată. Când a ajuns în casă, rândunelele au dispărut și fata a început să zâmbească și să cânte cu un glas prin care se simțeau fericirea și împlinirea primei nopți de dragoste. Vântul nu mai bătea, apa nu mai curgea, focul nu mai pâlpâia în vatră. Totul era ca într-o ordine primordială și, acest moment, rămase în mintea Axei ca fiind pentru prima dată când i-a fost dor de Ipot.
Ai fi zis că locul se afla la marginea pământului și pentru unii săteni chiar era toată lumea. Aceia care plecaseră nu se mai întorceau aici niciodată. Uneori, cei rămași, primeau mesaje de la ei sub formă de nori desenați pe cer și așa locuitorii nu-și uitau propriile origini. Unii strămoși, de dorul satului, dobândeau puteri ce făceau ca luna, ba chiar și soarele să dispară de pe cer. Noaptea Ipot privea deasupra orizontului și de câte ori găsea o stea căzătoare strivea în mâna lui un bulgăre de pământ, în amintirea celor care nu se vor mai întoarce niciodată. Trecuseră trei zile de când nu o mai văzuse pe Axa. Începuse să lucreze cu tot mai multă ardoare. Puterile îi crescuseră și acum făcea munca la zece bărbăți vânjoși. Oamenii satului au înțeles că ceva se întâmplase, și de cum se răspândise zvonul, s-au adunat pe lângă el, aducându-și aminte de felul cum prinseseră și ei puteri, atunci când au simțit pentru prima oară suflul, căldura și noile năzuințe date de prima noapte de dragoste. Mai rămânea totuși o întrebare: Pe cine alesese luna să-i fie alături?
La câteva zile după, dobândi și ea puteri. Parcă înflorise. Pielea îi strălucea și aerul din jurul ei prinsese miros de miere sălbatică. Trupul fetei nădușea arome puternice de fericire, de împlinire, de ceva nou, de iubire. Mama ei îi simțise mirosul, îl recunoscu din amintirile tinereții și de atunci deveniră mai apropiate. Crinul de pe piciorul Axei a prins culoare și, uneori, o pasăre colibri se oprea în dreptul lui crezând că-i plin cu nectar. De fapt așa și era. Nectarul acela era numai pentru Ipot, gândea ea, fără să știe că avea puteri nebănuite. În acea seară fata nu mai putu să ignore sunetul fluturilor din gândurile ei. O îndemnau să se ducă la Piatra Strămoșilor, unde simțea, știa, pentru ea era absolut sigur că Ipot se va afla acolo. El stătea întins pe piatră si căuta stele căzătoare. Atunci îi veni în minte o idee. Cum ar fi ca orice stea să reprezinte o dorință. Și a vrut ca la fiecare lumină picată din cer o atingere a fetei să-l trezească, ceea ce se și întâmplă. Ba chiar cu mult peste dorințele lui Ipot. Buzele Axei îi atinseră buzele lui. La început a simțit doar o căldură apropiindu-se, apoi a recunoscut gustul ceaiului de iasomie, mirosul florilor întâlnite de ea în acea zi, sunetul umbrei unde s-a odihnit în căldura de la amiază. În noaptea aceea zeul dragostei a făgăduit legământul dintre ei.
Zilele de până la jurământul lor în fața satului au trecut repede. Femeile se făceau parcă mai frumoase pe zi ce trece. Barbații mai vânjosi, mai muncitori, parcă întinereau dar mintea le rămânea la fel. Și satul înflorise, mirosea ca prima zi de anotimp numit primăvară. Ca atunci când simți că totul se va schimba în curând și că va fi minunat. Era un amestec de speranță combinată cu maturitate, fără să lase deoparte excesele. În noaptea legământului sacru, toți oamenii satului au ieșit în poiana Stâncii Strămoșilor și au jucat în jurul celoi doi. Dansau cu bucurie și fără nici un fel de gânduri. Toți erau tineri și veseli pentru că iubirea salvase locul de la îmbătrânire și apoi de la moarte. Se bucurau mai ales ca trăiseră vremuri când doi oameni s-au urât atât de tare încât au schimbat satul într-un adevărat iad.