Ziua in care afli de ce … (IV)

nick staal on usplash

Daca ai fi ajuns în orașul în care locuia, ai fi intrat cu siguranță dinspre nord. Drumul ce traversa întreaga localitate se oprea în sudul acesteia sub un pod, iar de acolo nu se știa unde duce, se spunea că se îndreaptă către nicăieri. Nimeni nu ajungea acolo în afară de locuitorii orașului pentru că puținii vizitatori preferau să-și trăiască liniștea plătită la vreunul dintre hotelurile aflate pe marginea mării. Valurile scuturate uneori cu furie, se auzeau până departe și unii spuneau că au o putere hipnotică, meditativă dar și că pot deveni atât de iritante încât să scoată cele mai urâte comportamente din oameni. Locuitorii orașului erau conștienți de asta și atunci când se simțeau diferit de bine se duceau sub podul ce acoperea drumul către nicăieri. Legenda spune că drumul trebuie parcurs în întregime pentru a-ți găsi liniștea.

Obuctu se trezi dimineața, de data asta hotărât să ajungă la cafeneaua din fața blocului unde uneori, obișnuia să-și comande o cafea și o brioșă cu ciocolată. Acolo câteodată scria în jurnal sau doar stătea și se gândea la alte lucruri, la alte lumi. Uneori i se părea că simțurile sale nu sunt atinse de zgomotul mașinilor, de mirosul cimentului, ori de măsurarea timpului după cum se mișcă limba ceasului. Ipot se afla pe poteca ce-l ducea către satul în care copilarise și pe care îl părăsise împreună cu Axa. Acum avea să se întoarcă singur și cu gândurile departe de el, uneori aflate în cafeneaua în care Valeria lucra și care tocmai îi oferise clientului său preferat o cafea și o briosă cu ciocolată.

asa rodger on unsplash

Era răcoare și drumul trecea printre două dealuri după care o cotea la dreapta și de acolo nu mai vedeai nimic. Nu era nimeni împrejur, iar despre semne de circulație nici nu putea fi vorba, de vreme ce povestea noastră se întâmplă în alte vremuri. În urmă, dacă ai fi fost interesat să te uiți, ai fi putut vedea urmele lăsate de cal, dar și faptul că pe lângă el mai mergea cineva.  Zgomotul făcut de copitele calului dar și respirația sa, foarte rar întâlneau alte sunete decât cele ale vântului ce trecea prin iarbă. Nimic nu părea că avea să apară în îngrămadirea de întâmplări ce deja se iviseră în realitatea pe care o trăiau amândoi.

,,Valeria nu e cea mai frumoasă femeie din lume, alea sunt lipite pe blocuri, pe autobuze și apar în seriale de success. Valeria are căldură, are spirit și o sclipire în ochi pe care nu am mai văzut-o decât la fata pe care am ținut-o pentru prima dată de mână. Țin minte că atunci ne-am făgăduit prietenie eternă unindu-ne degetele mici cu o tulpină de păpădie, legată într-o fundiță de toată frumusețea. De fapt mai degrabă ea a făcut asta, pentru că eu mă uitam în ochii ei și rămăsesem uimit, ca și acum, de felul în care îmi puteam vedea propria imagine în ei. Avea ochii curați, fără pete și culorea lor semăna cu cea a cafelei fără zahăr.’’

Înainte de toate vreau să vă spun că Obuctu nu trăia în cea mai mare dintre capitalele lumii. Ai fi putut desigur să alegi fără vreun scop anume un muzeu, un teatru sau, dacă îți doreai, un club de noapte. Dar adevărul rămânea că oamenii săi erau triști, fără cea mai mică prospecțiune către viitor. Toți erau plânși când era cazul, sau veseli când li se cerea. Uneori respirau doar când semaforul era pe culoarea roșie, apoi dintr-adins redeveneau un fel de zombie, o carne umblândă, cu pași și cu grimase de emoții. Cu toate ca aceștia vizitau drumul către nicăieri nu reușeau să scape de gândurile sumbre ce le făceau trăirile fără sens. Nu toți, dar majoritatea se duceau la acolo pentru a-și vărsa cele mai întunecate și înfiorătoare emoții. Cert este faptul că foarte puțini își exprimau acele sentimente într-adins către cei care le provocaseră. Nimeni nu-și spunea nici măcar dă-te mai încolo în acest oraș, era ca și când corectitudinea politică ar fi fost cel mai puternic arhetip.

Cei doi nu aveau cum, nici prin gând nu le trecea că sunt influențați de întâmplări și emoții ce nu depindeau de trăirile lor. Mai degrabă și-ar fi imaginat că ei sunt trimiși de propriile lor conștiințe și nu de ale mele. Știau că porniseră către un drum ce avea să deschidă niște uși demult ferecate, cu lanțuri grele și ruginite, încuiate cu lacăte uriașe și fără de chei. Nimeni, nici măcar voi nu le-ați fi destăinuit, chiar de ați fi știut, ceea ce aveau să descopere atunci când s-au decis să intre în întunericul ce devenea după ce pășeai pe drumul către nicăieri.

Așa intraseră împreună în ceea ce toată lumea, toți înțelepții, ba chiar fiecare copil știa că se numește necunoscut. La început nu simțiseră nimic deosebit, erau doar Obuctu și Valeria ținându-se de mână. Ipot nu era fizic acolo, el se gândea la Axa, Obuctu la Valeria și cea din urmă se simțea îndreptățită să-l urmeze pe cel despre care credea că îi este bărbatul sortit.

 

Povestea continuă doar dacă…

Spune-ți părerea...