-De când ne știm noi, ne ținem de mână, îi spusese Axa atunci când s-au plimbat pentru prima dată ca promiși unul altuia prin sat. Acele vremuri erau ca o continuare firească a copilăriei, a ceea ce oamenii denumesc destin. Amândoi erau pe deplin conștienti că sunt fericiți, dar cea mai veselă era Axa, pentru că abia aștepta ca în corpul ei să se alcătuiasca ceva miraculos, ceva ce era sortit să fie iubit. Era bucuroasă de viața ce și-o imagina crescând în pântecele ei și simțea că bărbatul de lângă ea o va adora ca nimeni altul. Crinul de pe piciorul drept mirosea a dragoste, a miraj și a pofte trupești îndeplinite. I se întâmpla uneori ca lumea ei să se unească cu cea a Valeriei, dar prefera să o ignore.

Poteca

Drumul de fapt devenea o potecă suficient de mare doar pentru doi oameni. Zgomotul frunzelor și ocazionalele sunete venite dinspre oraș îi însoțeau:

– Se pare că pe acest drum nimeni nu vine către noi, vorbi Obuctu.

– Sau poate că trebuie străbătut în doi, șopti Valeria, căci glasul ei dispăruse ca prin minune, imediat după ce pășiră dincolo de ceea ce avea să devină frontiera dintre trecut și viitor.

La fel s-a întâmplat și cu glasul Axei, atunci când a simțit pentru prima dată mirosul de gelozie venit de la crin. De bărbatul ei nu știa nimic de aproape toată ziua. Nimeni nu venise să-i spună despre starea lui. Nici măcar stolul de rândunici, care îi vorbeau mereu și-l aveau în pază pe Ipot. Însăși melcul cel înțelept, cu tot laboratorul și biblioteca din cochilie nu-i dăduse nici măcar un zvon. Totul, liniștea, apa, vântul se opriseră pentru un timp și pentru că ea nu știa că asta înseamnă grijă, și-a spus că-i spune gelozie și că trebuie să vină de undeva, poate dintr-un fapt real.

Când a aflat că Ipot avusese un mic accident, se mânie pe ea și-și spune că poate ar trebui să nu mai asculte mereu de instinctele și mirosurile crinului de pe piciorul drept. Mama ei îi spusese cândva că uneori pornirile pot fi asemenea instinctului și că e bine să cugeți înainte de a lua decizii majore. Apoi, pentru că dorea să știe totul în detaliu, se intrebă de unde i-au venit aceste porniri, acele gânduri, acel puls de energie. După o vreme în care era mai retrasă și Ipot mai mult absent din pricine încă neștiute, Axa ajunse la o concluzie la care nici ea nu se aștepta. Nu credea că se gândea la asta și începu să plângă ore întregi, zile, săptămâni. Era tristă. Aflase un adevăr crezut inițial doar de Valeria dar, spre dosebire de Ipot, Obuctu o luase de mână. Era tristă pentru că realizase că acel gest nu-l făcuse ea și așa rămase înmărmurită de gândul că nu-l mai iubea pe Ipot.

– O sa înceapă să plouă, păsările sunt speriate și vântul are momente în care pare că-i o ființă vie. Cred că o să vină și furtuna.

-Suntem doi, găsim noi ceva. Uite, vezi, drumul ne duce către un loc folosit de toată lumea ca adăpost încă din copilărie. Cum s-o fi schimbat în anii ăștia?

-Oare dacă nu am fi fost împreună acesta ni s-ar fi dezvăluit în același mod, sau tocmai pentru că suntem doi îl vom putea înțelege mai bine?

-Nu știu, dar o să fie bine!

-De unde știi?

-Știu!

Pășiră în ceea ce părea să fie un fel de peșteră naturală, ce se formase într-o fostă albie a vechilui râu ce acum se vărsa domesticit în barajul de la peste 100 de kilometrii depărtare. Semăna cumva cu cea în care intraseră Axa și Ipot, atunci când ea simți pentru prima dată mirosul de gelozie. Printre mici coloane denumite deja științific, mergeau Valeria și Obuctu și zgomote de poc și sunete de plici, picături de apă veche, filtrată prin pietrele de calcar. Ecouri, ii-uri, și sunete lungite de pași ce calcă strâmb ori ce ating piatra pe spatele-i demult, sau poate niciodată, nescărpinat de talpa omenească. Cei patru pășeau pe același drum. Aceleași întrebări le aveau, dar răspunsurile lor nu coincideau, Valeria știa că Obuctu o iubește, Axa credea că dragostea e ca un tatuaj, ceva pe care îl rostești și-ți rămâne imprimat pe piele. Uluită aflase că nu e așa, și la fel de mirată fu și după ce și-a spălat fața cu lacrimile ei, adunate în micul ibric special pentru astfel de momente. Când s-a șters apoi pe față a avut o senzație de claritate, de timp ce stă, fără sunet, fără miros, fără căldură, fără gânduri. Și acea clipă de liniște avea să-i schimbe ei, dar mai ales lui Ipot toată lumea.

Prima emoție transformată în materie a fost găsită sub forma unui radio. Era micuț și de culoare albastru închis, iar pe o laterală avea lipit un mesaj scris la repezeală pe o bucată de hârtie, ruptă aiurea dintr-o pagina de caiet dictando. La o privire mai atentă Obuctu putu să citească cuvântul Nu! Când porni radioul află că vocea din el nu-și găsea sursa, dar din când în când reușea, parcă, să deslușească niște cuvinte ce doar el le cunoștea. Aveau să fie primele cuvinte auzite în acest loc nou și ciudat în care se afla. Vorbele, de le-ar fi auzit Ipot nu ar fi avut nici un efect, în schimb pentru Obuctu căpătară sens, ca o poezie învățată pe de rost. Cuvintele se auzeau prin ecourile peșterii și uneori ajungeau până la Ipot și la Axa. ,,Nu poți!’’, ,, Nu mai încerca!’’, se închegau în mintea lui Obuctu ca un adevăr. Valeria îl ținea de mână și-l făcu să nu le mai audă.

Axa, avea să descopere și ea primul obiect din drumul ales. Doar că soarta ei fusese alta decât a celorlalți. Ea a știut dintotdeauna că este specială. Ultima dată când a avut un moment fără gânduri fusese în copilărie, când, din neatenție căzuse și se lovise cu capul de pământ. Atunci a realizat că s-ar fi putut răni grav și și-a spus că, de vreme ce a scăpat nevătămată ea este o persoană norocoasă, și că orice decizie ar lua, pentru ea tot ar fi bine, motiv pentru care nici nu se gândise la consecințele hotărârii ei de a-l nu mai iubi pe Ipot. Nu se credea doar îndreptățită să-l părăsească, credea că oricând își va găsi un alt Ipot, pentru că bărbații sunt ca Ipot. Toți o vor iubi în același mod și cu oricare poate fi la fel de împlinită. Știa că în ultima instanță e doar o alegere fizică, asta pentru că era convinsă că, în suflet, toți bărbații sunt fel.

–– POVESTEA CONTINUĂ ÎN CURÂND ––