Ce înseamnă tehnolgie? Dacă ar fi să o asemăn cu ceva, atunci aș descri-o ca pe un oraș, locul unde oameni feluriți vin și își etalează talentele, ideile, visele, îmbunătățirile și răutățile. Cu timpul acesta devine metropolă și oamenii lui tehnologizați. Curentul electric a înlocuit focul din sobă, lumina lampei, vocea parintelui din biserică, bârfa din centrul satului, atingerea celor dragi, minunatele momente de singurătate, neștiut de nimeni, fără locație activată, fară check-in, fără poze cu efecte.
Tehnologia oferă comoditate. Apăsăm pe întrerupător și avem lumnină, mișcăm de buton, pornim aragazul sau fixăm temperatura termostatului astfel încât să avem maxim de confort. Tragem apa și se duce. Trăim perfect, într-o lume ce tinde spre perfecțiune. Abia așteptăm să avem butoane și pe noi. Să ni se întâmple lucruri, așa din senin. Să cumperi ceva și să vină bunăstarea peste tine. Dacă nu vine din prima înseamnă că mai trebuie să cumpărăm odată și încă o dată, până când într-o zi realizăm că am cumpărat degeaba. Cumpărăm apoi altceva sau devenim depresivi, ori și una și alta. Nu contează, totul e pe profit. Creste euro, scade dolarul, așa și…? De parcă toate astea ar conta pentru sângele tău, pentru gândurile tale, pentru pietrele tale de la rinichi. Tehnologii de marketing menite să te convingă să cumperi pământ de flori în loc să-ți spună să respiri, să privești cerul, să înveți să te tolerezi și să te învețe să ierți.
Satul copilariei mele e unul din locurile unde redevin om. Cu bârfele, răutățile și minciunile lui. Cu intoleranța și veceul lui din fundul curții. Chiar și așa, acolo e locul unde lumea dă bună ziua, locul unde vecinii stau de vorbă în fiecare zi, unde apa se aduce de la fântână, unde mărul îl culegi din pom, unde strugurii cresc în vița de vie de pe casa ta. Casa aia fără telefon fix și cu televizor alb-negru ce prindea doar TVR1 și ăla cu purici. Copil fiind eram convins că sunt de la găini, apoi am aflat că o parte din ei sunt acolo încă de la începutul universului. ,,Ce ciudată e lumea!”, mi-am spus atunci. Mereu am știu că e ceva dubios cu puricii ăia…
Poate că noul adevăr este tehnologia. Cu răspunsurile ei atât de reci, clare și fără loc de intepretări. Răutăcios de pragmatică, înfiorător de autoritară, dureros de eliberatoare, trist de fără lacrimi. Dacă e așa, atunci de ce reacționăm cu zâmbete când un copil zâmbește la noi, de ce căscatul e contagios, cum se face că o îmbrățișare face cât o mie de antidepresive? Vreau să știu în ce fel mă va ajuta tehnologia, dacă voi cunoaște în detaliu motivul fiorului simțit în brațele unei femei frumoase bucuroasă că e lângă mine.
Și dacă tehnologia e doar un pas către adevăr? Dacă nu e decât imaginația colectivă a oamenilor? Ce ne vom face atunci când vom ajunge să avem răspunsuri la toate întrebările și vom realiza, din nou, că nu știm nimic? Cum va fi atunci când, tehnologizati până în măduva spinării, vom deveni nemuritori? Oare atunci va mai avea vreun rost să ne plimbam prin parc, să ne uităm la stele, să simțim căldura soarelui, să mirosim anotimpurile, să iubim, să ne fie dor, să spunem adevăruri doar de noi știute? Pe mine mă ajută să rămân om traducerea sentimentelor mele prin scris, pe alții prin muzică, ori prin dans, sau prin lacrimi, prin zâmbet, prin mers în picioarele goale pe un drum neasfaltat. Pe fiecare într-un fel diferit, pentru că suntem unici, și, cel puțin eu nu vreau ca răspunsul la întrebarea de ce, să fie unul artificial, ori al altor oameni. Nu vreau ca tehnologia să devină o nouă religie.
