Vremuri tulburi

Suntem cu mintea în trecut, ne credem mari cuceritori, făuritori de roți, de mici și de sarmale. N-avem curajul să ne dorim ceva mai mult, ne-am săturat și de puțin. Ce-i de făcut? Marea dilemă se ascunde după gropi, printre alei, pe hărți cu drumuri și podețe, e printre noi, o respirăm și am ajuns să credem că mirosul acru de borhot, miroase a must de cea mai bună calitate.

Trăim în vremuri tulburi. Oștenii din trecut nu știu să facă față la astfel de războaie, iar noii dușmani sunt printre noi. Te adulmecă prin vorbe goale, promisiuni făcute cu ștampilă, obligatorii numai pentru unii. Și am ajuns din nou, să ne mințim că nu știm cine-s ăia. 

Mergem grăbiți la vreun birou, zâmbim obligatoriu la vreo caserie și ne gândim cum să avem câte puțin din toate de Crăciun. Plata unei facturi de gaze, venită recalculat, te scoate din sărite și te îndeamnă la o bere proastă. Naționala joacă de căcat și iară vine rata la mașină. Un președinte râde de faptul că aria la cerc nu este πr², și-o fostă prim ministru îl face dictator. Zici că trăim în filme!

Ne bucurăm că un edil a cumpărat tramvaie, sau altul a făcut un stadion și nu pricepem nicidecum că de la noi vin banii pentru toate astea. În fond, noi le-am plătit ș-ar trebui să delegăm un bun primar să hotărască cum să-i administreze mai departe. Dacă nu reușește să facă măcar tot ce-a promis, atunci la ce să stea acolo? De bibelou, un manechin sinistru uitat din comunism?

Am fost așa prea multă vreme. Putem s-alegem altă cale sau să decidem că-i mai bine să ne întoarcem iarăși, nostalgici, în trecut. De la o vreme răspunsul vine mai ușor. S-au întâmplat și multe, a fost și Colectiv, a fost și 10 August și tot așa vreo sută și ceva de întâmplări sinistre, lecții prea dure. Nu toți le uită, dar oare câți mai sunt, dintre aceia care cred că ‘89 a fost făcut de alții. Nu alții au murit atunci, că sângele avea un tricolor în fiecare picătură.  

Cu plata unor cruci, am câștigat mai multe lucruri, printre care dreptul de a hotărî ce vrem. Bătrâni când o să fim, avem ce povesti la alții despre cum a fost. Cum se stătea la coadă pentru pâine, primul televizor color, prima casetă c-o trupă din afară. Cum noi am pus ștampila și am hotărât, de data asta, că vrem mai mult nu mai puțin.