În lume sunt meleaguri prin care curg de mii de ani aceleași râuri. Din apa lor au răsărit florile și oamenii. Munții sunt sursa apei, văile sunt drumul ei iar câmpiile, locul unde aceasta își găsește liniștea și, poate, cunoașterea de sine.
Picături de ploaie cad peste creste, coboară prin goluri alpine, se împotmolesc în grohotișuri. O sămânță de floare de colț, ajunsă cine știe din ce văzduh, devine primul suflet care e conștient de faptul că acest pământ îi aparține.
Sămânța încolțește, crește și înflorește. O albină îi adună nectarul și din el face miere. Mierea e adunată de oamenii acestor pământuri și astfel devin conștienți că, rolul lor este și acela de a duce mai departe spiritul florii de colț. Sămânța prinde rădăcini în ei.
În văi oamenii se adună în horă. Cercul magic face ca soarele să le răspundă prin lumină caldă și să le îndeplinească dorințele. În nopți cu lună plină își doinesc dorul, în miros de fân abia cosit ațipesc la amiază și se simt binecuvântați de zei.
Tinerii atinși de suflarea unică a dragostei, își spun cuvinte aprinse încă de mult în flacăra focului denumit apoi jurământ. Miticele cuvinte vor fi transmise din generație în generație iar noi le vom înțelege ca: Te iubesc! Unii dintre ei află că, lipsa cuiva drag poate fi atât de intensă, încât durerea mentală devine una fizică. Așa se încheagă vorbele: Mi-e dor! Dorul neîmpărtășit dezleagă moștrii și așa apar cuvintele ură, minciună si răzbunare.
I.
După alte milenii, acum mai aproape de câmpii, alți tineri cu aceleași gânduri și jurăminte încheagă prin luptă, curaj și sacrificiu suprem alt cuvânt.
O omidă hotărăște că aici este cel mai bun loc pentru ceea ce are să devină. Transformarea finală din sacul de mătase avea să coincidă cu momentul în care cuvântul rostit de acei oameni, bărbați și femei, tineri și bătrâni, fecioare, mame și bunici va fi cunoscut de toată lumea. Momentul în care scopul sacrificiului lor va fi atins. Se naște un fluture tricolor și se va numi România.
Ajunsă in câmpii, România rămâne fără repere și se rătăcește. Așa se face că uită de strădaniile, de forța și de curajul celor care i-au dat nume. Uită că acei oameni au simțit că doar împreună vor ajunge să se numească români. Nu le uită însă sălbăticia, imaturitatea și încăpățânarea de a nu folosi drumul drept și fără scurtături.
II.
Romania merge încet înainte, nu pentru că noi suntem mai prejos, ci pentru că, încă suntem destul de îngânfați încât să nu învățăm din greșelile trecutului.
Uităm că hoția și minciuna, dar mai ales acceptarea lor ca un fapt firesc ne-au adus în locul unde suntem. Fără o autostradă care să străbată toată țara, polițiști cu burtă, învățatori de nota 5, trotuare de căcat și vile la Mamaia. Uităm de toate lucrurile anapoda și ne angajam în lupte crâncene unii împotriva altora pentru niște lideri pe care nu-i cunoaștem. Ne înjurăm și facem bannere, ne arătăm cu degetul și ne războim cu gaze lacrimogene.
Poate ar trebui să ne întrebăm pentru ce sau mai ales pentru cine ne certăm. Cine sunt acești lideri? Cum vor ei să rămână în istorie? Ca oarecare, o figură la televizor sau o statuie?
Spiritul florii de colț se trezește în noi din când în când si ne face să înțelegem altfel cuvintele. E ca o forță interioară pe care nu o putem opri. Vocile celor din ’89 au fost influențate de acest spirit. Poate nu știau atunci însemnătatea cuvântului pe care îl strigau dar cu siguranță au simțit că înseamnă un pas înainte.
Putem face efortul de a privi asta ca o datorie. Datoria noastră să înțelegem conștient, ca avem puterea de a ne schimba. Vom afla ce înseamnă Libertate dar, mai întâi, trebuie să înțelegem ce înseamnă cuvântul Adevar.
| Surse foto: | |
| Tim Gouw | Jason Wong |
