Matei privea la răsărit. Pornise dis de dimineață în grabă mare. Femeia lui îi pregătise de cu seara ceva bucate și o juma’ de țuică. Uluca de la poartă a scârțâit că să-i ureze drumuri bune si de la geam privirea ei l-a urmărit până departe.
Mai înainte să urce în trenul supersonic a stat la Nae preț de vreo cinci minute la cafea. Apoi, când a ieșit afară, din grabă s-a împiedicat, iar de la lovitură nasul i s-a întors aiurea și a rămas așa.
PORNIM
Când se uita la propria înfățișare nu-și mai amintea la fel pățania. Părea că nici nu l-a durut deși, atunci, pe nesimțite l-au năpădit lacrimile. Acum pe el avea Costumul, oglinda televiza o știre iar el trecea pe lângă Andromeda. Era pe fugă.
Alături de echipa sa, amplasase stațiile de minerit pe asteroizi aflati cine mai știe unde, prin văgăuni de cosmos sau prin sisteme planetare necunoscute încă. Zbura rapid pe lângă stele și uneori privea la răsăritul lor.
Toate astea până când Algortimul General, a detectat decizii neconforme cu realitatea stabilită în prealabil. IT, cum era numit de către toată lumea, nu declara pe oricine indezirabil. Doar pe cei care, din diverse motive, decideau să nu mai poarte Costumul. La Matei, motivul rămânea necunoscut, iar pedeapsa de neînțeles. Membrii echipei i-au rămas alături atunci când au aflat ce presupunea reabilitarea în drepturi. Șase luni într-o clinică de terapie experimentală.
După ce arhitectura minei a fost stabilită și construită pe asteroid, Matei a dat drumul la teste. Durata acestora era de doar două luni. Asteroidul se afla pe o orbită stabilă așa că ei urmau să fugă încă din prima zi.
Nea Matei, cum îi spuneau cunoscuții, era un bun profesionist ce cunoștea foarte bine Costumul și-l folosea într-un mod excepțional. Pe lângă faptul că fiecare deget și-l putea folosi ca un patent sau un briceag isteț, lucru absolut firesc acum, Matei inventase noi scule și șuruburi.
Cu ceva timp înainte de a primi sarcina construirii ultimei mine, a întâlnit-o pe Ilinca, o fată ce visa la fel ca el, din când în când. Privind-o pentru prima dată, în ie și cu parul strâns in coadă, a nădușit puțin, dar el nu-și amintește. Costumul i-a măsurat un ritm rapid de inimă, a înțeles de ce și l-a îndemnat să îi zâmbească. Matei zâmbea deja, când ochii ei l-au măsurat din cap până-n picioare.
Din zâmbete și din măsurători, Ilinca și Matei au făurit un gând. Ușor acesta a crescut, dintr-una într-alta s-a făcut amor. Cu timpul, din fluturi în stomac, mai lesne s-au ivit dorințe de mai mult așa că au decis sa rămână împreuna în locul unde s-au întâlnit. Cum amândoi lucrau pe meleaguri cunoscute acum ca stele, satul făcut anume pentru cei ca ei se pare ca le-a și priit. Trăiau frumos, asa cum se trăiește, chiar dacă într-o hologramă uitată printre alte mii și mii.
Totul decurgea firesc de indecis, banal aș spune, până când a fost contactat de STOP. Cu toate că IT nu știa dacă contactul a avut loc, a hotărât, fără consultări, să-l forțeze la 6 luni de terapie experimentală. Asta firește că a alertat directorii, dar, au preferat doar să observe comportamentul algoritmului.
I
După Andromeda, dacă cotești la dreapta și te uiți în sus abia o vezi. O stea ca oarecare. E soarele. Matei aprinde un tutun, pupila îi tresară, Costumul se preface în salut. Nu vrea să recunoască dar ar mânca niște cireșe din grădină. Știe un păr așa de dulce la poarta lu’ Cutare.
Se trezește. Costumul îl anunța că-i mare adunare în Sala de Ședințe.
-Avem contact, Domnule Matei.
-Sunteți siguri?
-Da. Ei am inițiat cererea de contact. Parola este criptată în mod neîndoielnic de către STOP.
-Unde?
-Pe Utopic, domnule.
-Sediul central. Avem cale liberă până acolo?
-Da.
-Firește!
-Bine, domnule. Ajungem curând.
Capitolul II – O lume fără apă și din plastic
O lume fără apă și din plastic ajunsese lumea. Tehnologia însă ne-a salvat, așa cum a făcut-o de la Noe încoace. Ne-am adaptat la mediul înconjurator și am pășit pe Lună. Totul a început ca o părere. Părea că e prea frig sau că e foarte cald. Unii spuneau că n-au simțit nimic.
Apoi, se pare că ghețarii au început să se topească iar oamenii au înțeles că, timpul probabil a devenit mult prea incert. Știm despre ei că au pășit pe Marte și c-au ajuns să creadă că vor coloniza și alte stele. Cu toate astea puțin probabil să fi dispărut, căci perioada dinaintea Momentului Zero rămâne incertă și pare să fie plină de repercursiuni necunoscute.
Un bulgare albastru se vede după Marte, Matei îl vede pentru prima oară. Despre acest loc se vorbea adesea, dar poveștile ajunseseră să fie considerate un fel de mituri neînțelese ale unei civilizații antice. Puțini credeau în ele și, pentru că părea un loc imaginar, cu toții l-au numit Utopic.
I
Prin atmosferă, naveta lui Matei, se hârjonește și pe la margine face scântei. Pe punte e uimire mare. De bucurie că au ajuns cu bine si de ce văd oamenii plâng, se îmbrățișează și desfac o bere în cinstea lui. De cum se liniștește nava, senzorii transmit pe punte doar culori. E mult albastru și dacă plouă, la orizont mereu apare curcubeul.
Matei preia comanda și scoate nava din pilot automat. Coboară ultra rapid spre suprafața mării, iar de acolo se ridică până când la orizont se vede primul vârf de munte. Motorul principal accelerează apoi s-oprește brusc și, pentru câteva momente aproape crede că a aterizat. La radio s-aude o voce autoritară:
-V-am cerut să nu deviați traseul. Acesta este unicul avertisment.
Matei predă controlul navei.
-Ce e cu tine, Nea Matei? Vrei să ne trăsnească aștia?
-Grigore, nu vezi că tot ce ni s-a spus până acum, a fost doar jumătate adevăr? Am vrut să văd ce libertate de manevră o să avem și-n plus nu m-am putut abține să nu fac o deviere de traseu. Dacă ne-au chemat până aici, înseamnă că suntem importanți, altfel eram demult doar aminitiri.
Computerul de bord preia naveta și-o urcă către cer. Pe jos albastru, verde. Mai sunt și văi, munți, multe câmpii fireste, dar trece repede pe lângă ele și se îndreaptă spre marcaj.
Pornește un motor, apoi p’al doilea și intră în manevra de aterizare. Totul merge bine, Costumul lui se face verde, la piept își pune un tutun, coboară repede trei trepte și imediat ajunge în Sala Principală.
O ușă i se închide în spate și din pereți răsar copaci cu flori în primăvară. Vreo patru oameni stau pe o bancă la taifas. De cum îl văd gesticulează către el și îl salută. Pornește către ei, uimit de tot ce vede.
Nu poate fi o simulare, mirosul fin de gărgăuni cotrobăind prin frunze, omizile ce mestecă cu poftă, nerăbdătoare să devină fluturi nu sunt permise nicăieri. Poate gândea Matei sau poate tu.
