Se vorbește tot mai des de inteligență emoțională, de autocunoaștere și de conștientizare. Citind despre aceste subiecte, am realizat că, de fapt, se discută de același lucru. La nivel psihologic, omul este guvernat încă de la naștere de emoții. Prin joc noi ne exprimăm și ne înțelegem limitele. Cu timpul acestea se cimentează în mintea noastră si ne dau sentimentul că suntem sau nu în stare să atingem un scop.
Uneori ne trezim năpădiți de sentimente despre care nici măcar nu știm că există. Rezultatul necunoașterii sunt acțiunile noastre nedorite, care au consecințe în viața reală. Lumea este un joc și noi încercăm să-i învățăm regurile. Așadar primul pas al conștientizării este să-ți dai seama cum ți se nasc sentimetele. Așa mi-a venit ideea următoarei povești:
I. Emoții …
Trei petale mai rămăseseră pe floarea de mușețel. A cules-o dimineața, când picăturile de rouă se făcuseră mici și ciudat de rotunde pe toată iarba din livadă. Își imagina că era de fapt transpirația unor năluci care au făcut dragoste toată noaptea. Trei petale mai erau de rupt și acum știa răspunsul la întrebare. Un zâmbet ivit din senin, necontrolat îi transformă ochii în două jucării, cu sclipici într-un loc nehotărât și zglobiu aflat lângă pupilă.
Se uită în oglindă și pentru o clipă un zăcământ de panică fu descoperit de spiridușii din mintea ei și imediat coloana spinării i se transformă în ghețuș. Ea nu era așa. Ea chiar nu zâmbea niciodată și se simți vinovată că o astfel de grimasă i-a schimonosit fața, minunat de tristă. Porni radioul, iar muzica o făcu să uite de întâmplarea de dimineață. Nimeni nu își dorea să pornească cu zâmbetul pe buze, mai ales la începutul săptămânii. Melodia tristă era cântată de un artist despre care se presupunea că niciodată nu a avut vreo grimasă de zâmbet. Era idolul a milioane de oameni și cei care nu știau de el probabil că erau plebea societății, incapabili să-și domine propriile emoții. Se spunea că astfel de persoane sunt imature, de vreme ce nu își puteau controla zâmbetele.
Ilinca îl știa de puțin timp pe Iorgu. De atunci devenise mai roșie în obraz, uneori chicotea și începuse să-și pună tot felu’ de întrebări, cu răspunsuri deseori găsite în numărul petalelor de mușețel. Erau întrebări simple, cu răspunsuri de da sau nu. În dimineața asta se întrebase dacă el o place. Răspunsul florii fusese că da. De aici și zâmbetul. De aici și panica fetei, mai ales că, în lumea în care trăia, zâmbetul era privit ca un simptom al nesiguranței emoționale, ca un semn de slăbiciune. Lumea prefera mai degrabă să plângă, și cea mai frumoasă dovadă de prietenie sau de respect era dacă îi dăruiai cuiva o lacrimă. Cum zâmbetul e un semn de imaturitate, era evitat cât mai mult posibil.
El era parcă de pe altă planetă. Naufragiase pe insulă în urmă cu o săptămână și spunea că nu-și amintește nimic despre viața lui de dinainte sau cum ajunsese aici. Cineva l-a numit Iorgu și de atunci dormea într-o barcă veche dar confortabilă. Adăpostul îl avea moștenire de la pescarul care-l adusese la mal. Salvatorul se stinse la doar trei zile de la întâmplare și îi lăsase lui Iorgu, barca lui, de altfel singura avere avută vreodată de bătrân. De atunci tot încerca să își facă prieteni dar oamenii îl cam ocoleau. Asta pentru că zâmbea des. Ilinca îl cunoscuse într-o seară, când se plimba singură pe plajă, melancolică și cu ochii în lacrimi.
-De ce plângi? a întrebat-o el.
-Pentru că mă gândesc că fiecare val se grăbește să ajungă la țărm și aici dispare în nisip. Asta mă face să cred că și oamenii pățesc la fel. Înțeleg asta și atunci îmi dau lacrimile.
-De ce nu crezi că se întorc înapoi în mare?
-Eu aleg să cred că dispar în nisip. Presupun că, mai degrabă din pricina asta plâng.
Nu se știe de ce, dar o lacrimă a apărut în ochii lui, ca și cum un sentiment necunoscut s-a hotărât să devină real și de atâtea emoții a făcut un ou. Ilinca i-a șters lacrima de pe oraz, iar el a avut grijă ca ea să nu mai plângă.
II. Jocuri. Sentimente
Plici! Pleosc! Poc! Iorgu arunca pietre cât mai aplatizate în apa mării. Unele prindeau o porțiune fără valuri și săreau pe suprafața apei. Dacă nimereai momentul oportun și aruncai piatra cu puterea potrivită, aceasta căpăta puteri magice. Sărea lipa-lipa, pe suprafața apei! În vreme ce încercai să înveți metoda prin care să ajungi, s-o faci, să fi avut cât mai multe sărituri, simțeai că înveți ceva. Secretul era în energie. În puterea și în direcția în care o aruncai tu. Așadar piatra este o extensie a nivelului de concentrare la care esti dispuns să ajungi pentru a-ți îndeplini un scop. Iorgu ajunsese să găsească și să arunce, de foarte multe ori, pietre capabile să facă șase-șapte sărituri. Recordul lui era de zece. Credea că are șanse să-l depășească azi. Chiar acum tocmai numărase nouă salturi.
-Ah, dacă aș fi aruncat puțin mai tare! Zâmbind, spune Iorgu.
Ilinca, se apropiase furișată de el si sfioasă, dar țanțoșă mergea în spatele lui, imitându-i mișcările. Când s-a văzut nevoită să-i imite și vocea, a scos un fel de glas asemănător cu cel al lui Pușlama, câinele bătrân al pescarului care-l salvase pe Iorgu. La astfel de sunete venite din spatele lui, se întoarse și zăpăcit de arătare, i se păru, pentru o clipă, că a năucit. Apoi observă micile licăriri din ochii Ilicăi, le recunoscu și renunță la încercarea de a-și mai depăși propriul record. Nu mai era atât de interesant. Ea merita toată energia de care era el capabil.
-Ce ciudat esti, Iorgule! Zâmbești și atunci când pierzi!
-Ce te face să crezi că am pierdut ceva?
-Chiar acum, când te gândeai că ai fi putut arunca altfel, tu erai cu zâmbetul pe buze. Eu aș fi fost furioasă.
-Cum să fiu furios pe mine pentru astfel de întâmplări. E un joc. E singurul fel prin care oamenii își pot permite să piardă fără să existe consecințe în viața reală. Cu cât e mai simplu jocul cu atât sunt mai puține consecințe, în teorie.
-Dar e greu să mai găsești o piatră potrivită. Poate că nu vei reuși asta niciodată. E frustrant.
-Primul meu record a fost de două sărituri. De atunci am învățat că pot ajunge la zece. Poate că zece e un maxim, poate că e imposibil să sară mai mult de atât. Dar eu vreau să știu cât de departe se află maximul.
-Și eu vreau să aflu asta, doar că nu pot să-mi concentrez emoțiile și mă trezesc controlată de ele.
-Eu pierd vremea cu jocuri din copilărie!
Momentul fu hotărâtor în viața amândurora. S-au privit, vântul venea purtat parcă de mare, iar stropii valurilor erau aduși și așezați, aparent fară vreun scop, pe pielea lor de către vânt. Mâna lui, din mintea ei, se apropie de obrazul pistruiat al fetei. Curând degetele fetei, din mintea lui, i-au prins cu grijă brațul. Ea și-a pornit curând o lacrimă și un zâmbet conștient s-a potrivit pe buze. El bucuros de lumea lui a plâns. Vântul aducea tot mai multi stropi sărați de mare și asta îi facea să se apropie mai tare. Ilinca și Iorgu erau goi, stropiți de valurile înspumate ale unui ocean imaginar. Iorgu și Ilinca strânși în brate, uniți și cu emoții sunt înveliți de-o pătură de mare. Și ei se lasă trași în tumultoase și fară reguli clare, ape ce duc cumva la o dorință, ce pare doar că se zărește, timid dar sigur chiar la orizont.
