E greu să renunți la zeii tăi

Spiritualiate
Photo by Tim Marshall on Unsplash

La început nimic nu exista, nici măcar lumina din ochii mei. Uneori când mă gândesc la ce am văzut pentru prima dată, îmi vin în minte cântecele mamei înainte de culcare, cum se vedea lumea de pe umerii tatălui și toate aceste amintiri mi le interpretez ca sentimente de alintare, ocrotire și afecțiune. Nu erau oameni, erau mistici, aveau puteri magice, erau ca niște zei.

Chiar de mi-aș fi ținut un jurnal încă de la primii pași, tot mi-ar fi greu să vă spun când zeii mei au intrat în conflict cu divinitatea. Tulburarea asta e greu de descris, mai ales că ei erau mereu lângă mine, îi vedeam și le vorbeam, îmi dădeau bucurie începând de la cacaua cu lapte de dimineață, până la poveștile citite seara înainte de culcare. Divinul nu era așa. Îl simțeai dar nu-L vedeai, Îi vorbeai dar El îmi răspundea doar când mă plimbam singur prin pădure ori când mă cățăram în copacii doar de mine știuți. L-am văzut imperfect atunci când am aflat că poate fi năpădit de furie și de invidie și că e un păcat să ai alți dumnezei în afară de El și atunci mi-am imaginat părinții perfecți. Când am aflat că nu e tocmai așa, ceva dificil de descris s-a prăbușit în mine și când a ajuns pe sol s-a spart ca sticla în mii de bucățele și imposibila sarcină de a le lipi la loc a ramas multă vreme un ideal posibil de atins. De unde să știu că cioburile sparte erau de fapt niște profeții intuite de alți oameni ce nu trăiseră niciodată pe pământul pășit de tălpile mele? Când am înțeles că reorganizarea gândurilor depinde doar de mine am știut că această însușire o am de la Ei și că ar fi nefiresc să nu le recunosc puterile divine.

Pasi facuti pe sticla. E greu sa renunti la zeii tai. Ionutpetru.ro
Photo by Veeterzy Afq5 T0ZGtQ on Unsplash

E greu să-ți vezi zeii îmbătrânind, sau să-i vezi scriși pe o bucată de piatră. E greu, nu pentru că atunci înțelegi mai abitir că-s muritori, ci pentru că afli că nici tu nu esti un zeu. Și mersul înainte atunci devine greoi, cu hârtoape, cu cărări ce se înfundă și cu munți de urcat. Și continui spre capătul drumului fără să știi dacă acolo vei afla răspunsurile, dar nu te oprești. Te ridici din tărână, te scuturi de nisip, te îngrijești, te înveți, te duci după visul tău, pentru că asta ai învățat de la zeii tăi. Pentru că ei nu te-au făcut după chipul și asemănarea lor, ci după cum ar fi vrut ei să fii, ți-au dat tot cei mai bun din ei, te-au definit și te-au înființat pe lume și ți-au dat povețe, gânduri, istețime și îndemânarea de a putea să vorbești despre asta scriind.

Text câștigător pe Guerrillaradio.ro la rubrica Vocea Ascultătorului.

Spune-ți părerea...