primavara

Treptat, tiptil, domol, pic, plici, pleosc, vine primăvara. Un țurțure începe să se topească, un geam se dezgheață, un copil zâmbește, o floare de ghiocel face prima baie de soare a anului. Pământul, trezit din hibernare, se întinde până ce copacilor le cresc mugurii. Cască sadisfăcut de somn și începe să-și facă siesta înlăturând mai întâi albul și frigul de la putere. Apoi se întinde la soare, prinde culori și trezește pe toată lumea cu agitația provocată de insecte, păsări, animale și oameni care se iubesc. Jurămintele oamenilor ajung uneori legături netăgăduite nici măcar de zei și atunci acestea rămân veșnic adevăr.

Curioșii, neîncrezătorii, învățații dovezi vor căuta și bineînțeles că vor găsi răspunsuri la întrebările lor. Pe vremea când nici măcar nu exista vreun soi de tehnică electrică prin care doi oameni să-și declare sentimentele, Louise de Quengo și Toussaint de Perrien și-au jurat cuvinte deslușite în sufletul amândurora ca declarații de iubire.  Cine știe, poate că atunci tot început de primăvară era, sau un încântător sfârșit de vară, ori cuvintele lor au fost pecetuite de primul fulg alb și jucăuș de iarnă. Trebuie să fi fost pe la 1600 și ceva, atunci când cei doi s-au aflat unul pe altul. Nu se știe când s-au hotărât să-și dăruiască unul altuia inima dar, această făgăduiță a rămas adevărată chiar și după secolele ce au trecut de atunci.

Una dintre cele mai romantice descoperiri din istorie a fost făcută de către un grup de arheologi francezi uniți sub acronimul INRAP. Aceștia, cercetând un sit ce aparține unei mânăstiri dominicane construită în 1369, din orasul Rennes – Franța, au descoperit printre cele aproape 900 de morminte excavate cel al unei nobile din secolul XVII, Louise de Quengo. Alături de trupul păstrat foarte bine, oamenii de știință, au găsit un obiect metalic, sigilat, în formă de inimă. Deslunșind inscripția de pe el, cercetătorii au ajuns la concluzia că înăuntru se află inima soțului ei, Toussaint de Perrien, decedat în 1649 și îngropat la 200 de kilometrii de Rennes, într-o mânăstire pe care chiar el a fondat-o. Este lesne de înțeles că și ea i-a dăruit inima sa în anul 1656 atunci când, la vârsta de 65 de ani, a fost îngropată.

Confirmarea căsătoriei dintre cei doi a fost găsită în arhivele mânăstirii, dar cel mai important lucru este că, în acea vreme, acest obicei era cunoscut dar nu practicat decât de foarte puțini nobili. Deși în acele timpuri orice tip de agresiune asupra unui corp uman neînsuflețit era considerat un păcat de către biserică, înlăturarea inimii făcea parte din unele practici de înbălsămare. Faptul că cei doi au decis sa facă schimb de inimă pentru eternitate arată cât de apropiați și intimi trebuie să fi fost.